„Nu am voie să plâng, pentru că emoţiile mele s-ar transmite şi celor din jur” – dialog cu dr Sidonia Susanu, unul dintre cei mai cunoscuți chirurgi plasticieni din România
Oamenii în halate albe fac minuni pentru cei din jur, aşa cum face şi dr Sidonia Susanu, coordonatorul clinicii care îi poartă numele. Sidonia Susanu, unul dintre cei mai buni specialişti din ţară, este nu doar medic, ci şi prietena multor copii cu malformații, pe care îi ajută necondiționat. Medicul are grijă nu numai de trupuşoarelor, ci şi de suflet, lucru care se vede în dragostea cu care îi înconjoară, în jucăriile pe care le aduce copiilor şi în veselia cu care îi întâmpină. Am stat de vorbă cu dr Sidonia Susanu despre provocările unei meserii frumoase şi dificile totodată.
– Orice poveste începe undeva demult şi aş vrea să dăm timpul în vremea în care v-aţi decis să deveniţi medic.
– Eu nu am vrut să mă fac medic, nu am dorit să fac ceva anume. Nu am vrut să devin un anumit specialist sau să am o anumită profesie, ci mi-am dorit să fac anumite lucruri, mai exact să repar. Aveam obiceiul să repar tot felul de lucruri când eram copil. Îmi plăcea să îngrijesc animalele bolnave, persoane cu anume răni, să repar obiecte stricate. Orice.
– Şi aţi ales Medicină. Puteaţi fi inginer electronist, să reparaţi televizoare, sau restaurator…
– Ţesuturile sunt mult mai frumoase, când e vorba despre reparaţie. Ţesuturile umane sunt cele mai frumoase structuri care există în Univers. Au viaţă, au culoare, au personalitate şi energie, au suflet. Mereu m-au atras.
– Pe ideea de reparaţie aţi ales chirurgia plastică?
– Chirurgia plastică a fost o alegere întâmplătoare pentru că atunci când am dat admitere la facultate nu ştiam că există o astfel de specializare. Primul contact a fost cu Chirurgia Generală, apoi m-am îndreptat către chirurgia plastică, mi s-a părut un domeniu mai interesant. Este mai minuţioasă, mai de fineţe. Domeniul are mai multe câmpuri de lucru, dar fiecare se rezumă la ideea de a repara ceea ce s-a stricat ori de a aduce cât mai aproape de natural ceva care este în afara perfecţiunii. Asta este baza chirurgiei reconstructive, ceea ce este de fapt chirurgia plastică.
„Copiii te simt, ştiu că vrei să-i ajuţi şi cooperează”
– V-aţi specializat peste hotare, aţi investit mult în pregătire.
– După facultate am făcut un an de stagiu, apoi a urmat rezidenţiatul în timpul căruia mulţi medici vor să facă specializări peste hotare. Asta nu neapărat pentru că afară este mai bine, ci pentru că este important să aduni informaţii din arii de învăţământ diferite. Într-o anumită regiune geografică există cam acelaşi curent chirurgical şi de aceea este bine să mergi în şcoli diferite ca să capeţi idei şi tehnici noi pe care să le foloseşti ulterior în beneficiul pacienţilor. Japonia a fost prima ţară în care am plecat şi nu a fost o întâmplare, şi antecesorii ei merseseră acolo. Din punct de vedere al chirurgiei plastice, Japonia este cu mult înaintea Europei, are o şcoală diferită, o cultură diferită, excelează în amănunt şi perfecţiune, condiţii absolut obligatorii în chirurgia plastică. Fiecare dintre noi îşi doreşte să meargă într-un loc în care specialitatea lui este practicată la nivel de perfecţiune. A urmat Tubingen, despre care aş putea spune că este leagănul tehnicii şi tehnologiei moderne. Este foarte important ca un medic să cunoască foarte bine echipamentele, dispozitivele, tehnologiile noi. Noi nu mai facem chirurgia din anii ‘50, în care doar pensa şi bisturiul contau, ci este un alt nivel.
– De ce aţi ales să lucraţi cu cei mici? Aţi ales un drum nou, aţi venit într-un compartiment care nu exista…
– Aş fi putut să aleg şi altceva, dar aşa a fost să fie. M-a încurajat mult şi soţul meu, care mi-a spus că ar fi păcat să nu folosesc toate informaţiile acumulate. La un spital de adulţi nu se operează malformaţii faciale la copii, deci aici puteam fi de ajutor. Era şi un teritoriu complet neexplorat, era şi curiozitate. Pe de o parte, este foarte frumos că poţi practica chirurgia plastică din toate ariile pentru că malformaţiile nu se rezolvă nicăieri. Sunt centre care fac chiururgie reconstructivă dar nu rezolvă arsuri, ori fac, dar nu fac traumatologie, pe când la Spitalul de Copii abordăm toate aceste chestiuni. La copii mă atrage totul, sunt plini de energie, pozitivi, bucuroşi. Te simt, ştiu că vrei să-i ajuţi şi cooperează. Aşa de multă afecţiune îţi oferă încât fiecare zi cu ei este o binecuvântare.
„Nu am voie să plâng, pentru că emoţiile mele s-ar transmite şi celor din jur”
– Cine a fost primul pacient?
– Un copil cu o arsură chimică la picioare. Mama lui curăţa aragazul cu o soluţie agresivă, a mers să vorbească la telefon, a lăsat-o recipientul pe jos, iar copilul l-a luat şi l-a vărsat. A fost pentru prima oară, în ultimii 20 de ani, când se trata o arsură chirurgical la Spitalul de Copii. Au fost câteva emoţii din partea colegilor mei care nu aveau experienţă cu un copil ars şi grefat imediat. Din fericire, rezultatul a fost un succes. Încet, încet am reuşit să schimb complet conceptul de tratament în patologia copilului ars. De atunci au trecut opt ani şi două luni, iar copilul este bine…