Procesul natural de îmbătrânire, desfăşurat la nivelul întregului organism, este, cu siguranţă, cel mai evident la nivelul pielii. Una dintre caracteristicile la nivel microscopic ale procesului de îmbătrânire îl reprezintă reducerea cantităţii şi calităţii fibrelor elastice şi de colagen, precum şi a matricei extracelulare (amestec de substanţe care formează buretele în care se găsesc celulele şi fibrele din care este alcătuit fiecare organ al corpului uman).
Datorită acestor modificări are loc un fenomen de „îndepărtare” a pielii faţă de straturile musculare profunde, atât la nivelul feţei, cât şi la nivelul întregului organism. Prin creşterea laxităţii structurilor de legătură între piele şi muşchii de sub aceasta, pielea împreună cu stratul său adipos suferă, sub acţiunea gravitaţiei, un proces de deplasare înspre în jos.
La nivelul feţei acest fenomen este foarte uşor vizibil – faţa căpătând un aspect îmbătrânit şi mohorât. De exemplu, deplasarea înspre în jos a sprâncenelor, chiar şi numai cu 3-4 mm, împreună cu relaxarea pielii de la nivelul pleoapei superioare şi inferioare cu formarea pungilor de sub ochi dau regiunii periorbitare un aspect îmbătrânit, mohorât şi apăsător. La acestea se asociază de regulă şi deplasarea grăsimii geniene, cu accentuarea şanţurilor dintre obraji şi nas sau bărbie, precum şi formarea pungilor de la nivelul mandibulei.
Astfel apare faciesul general îmbătrânit, uneori chiar înainte de vreme. Liftingul facial include tehnici de tratare a uneia sau mai multe regiuni ale feţei, eventual asociate cu proceduri la nivelul gâtului (regiunea cervicală).
Liftingul frontal
Liftingul frontal se adresează regiunii cuprinse între sprâncene (inclusiv) şi linia părului. În funcţie de prezenţa sau absenţa excesului de piele, se poate opta pentru una dintre variantele:
- Liftingul sprâncenelor
- Liftingul sprâncenelor cu excizie cutanată minimă
- Liftingul frontal clasic
La acestea se poate adăuga resuspensia cu benzi (de ex. colagenice), care este însă din ce în ce mai puţin folosită, datorită rezultatele sale suboptimale.
Liftingul sprâncenelor
Liftingul sprâncenelor se poate realiza chirurgical prin secţionarea muşchilor care favorizează coborârea sprâncenelor. Tehnica presupune efectuarea unor incizii la nivelul pielii scalpului (de regulă trei) la circa 2 cm faţă de linia părului (în zona păroasă a capului). Se disecă pielea frunţii până la nivelul sprâncenelor. În porţiunea cea mai dinspre nas şi se secţionează inserţia muşchilor pe os. În acest fel se anulează efectul de coborâre şi încruntare a sprâncenelor. După această etapă se fixează sprâncenele în poziţia dorită, de regulă imediat deasupra rebordului orbitar (marginea osoasă a orbitei). Inciziile de la nivelul scalpului se suturează obişnuit, fără a exciza din piele.
Se obţine o deschidere a unghiului extern al ochiului şi creşterea luminozităţii în general a regiunii perioculare, dând întregului facies un aspect mai luminos, întinerit.
Această tehnică este indicată la pacienţii care au o deplasare exagerată a sprâncenelor faţă de poziţia lor normală înspre în jos, spre ochi (de cele mai multe ori mai accentuată în jumătatea lor laterală) şi spre central, formând riduri importante la rădăcina nasului, dar care nu au un exces de piele la nivelul frunţii. În caz contrar, ridicarea sprâncenelor realizată prin această metodă agravează aspectul inestetic determinat de pielea în exces, ducând la frustrarea atât a pacientului, cât şi a medicului.
Complicaţiile metodei descrise sunt în general rare şi minime. În afară de complicaţiile legate de metoda anestezică folosită, pot apărea complicaţii legate de vindecarea plăgii chirurgicale (formare de hematoame, seroame, infecţii). Acestea pot fi prevenite printr-o tehnică chirurgicală corectă şi antibioterapie profilactică, iar în cazul instalării lor pot fi tratate prin drenare, tratament antibiotic şi antiinflamator.
Postoperator, pot apărea edeme (umflături) şi echimoze (vânătăi) care, în funcţie atât de suprafaţa de disecţie cât şi de particularităţile fiecărui pacient, se pot localiza doar la nivelul frunţii sau pot coborî până la pleoapele inferioare, până la mijlocul obrajilor. În general edemele dispar în 7-10 zile, iar echimozele în 14-21 de zile.
Liftingul sprâncenelor cu excizie cutanată minimă
Liftingul sprâncenelor cu excizie cutanată minimă reprezintă o metodă de tratament care se adresează persoanelor care prezintă ptoză sprâncenară (lăsarea sprâncenelor peste ochi) şi un exces minim de tegument la nivelul frunţii. În acest caz inciziile se fac la nivelul liniei părului (imediat la rădăcina acestuia).
În plus faţă de tehnica liftingului sprâncenar simplu, această metodă realizează şi îndepărtarea unui fragment de piele împreună cu muşchiul frontal situat imediat sub aceasta. În funcţie de poziţia în care se doreşte a fi fixate sprâncenele, se îndepărtează câte un fragment de piele de aproximativ 1-1,5 cm lăţime şi 3-4 cm lungime. Pielea şi muşchiul secţionat se suturează separat, după fixarea în prealabil a sprâncenei în poziţia stabilită de comun acord medic-pacient. Firele de sutură în general sunt resorbabile şi nu necesită a fi îndepărtate.
La câteva luni de la intervenţie cicatricea, de regulă liniară, are o culoare alb-sidefie, fiind foarte bine camuflată de trecerea de la culoarea roz a pielii frunţii la culoarea mai albicioasă a pielii scalpului.
Complicaţiile sunt în general rare, similare cu cele descrise la secţiunea Liftingul sprâncenelor.
Fiind o tehnică relativ simplă, cu o perioadă de recuperare rapidă, este foarte frecvent folosită, rezultatele sale fiind foarte apreciate de pacienţi.
Liftingul frontal clasic
Liftingul frontal clasic este metoda de lifting frontal cea mai cunoscută de către pacienţi. Este indicată atunci când în afară de deplasarea sprâncenelor în jos, cu obturarea vizibilă a regiunii periorbitare, există şi un exces de piele la nivelul frunţii de cel puţin 1 cm (determinat clinic de către medicul plastician).
Această tehnică se realizează în general în condiţii de anestezie generală, dar se poate realiza şi în condiţii de anestezie locală şi sedare intravenoasă.
După aprecierea excesului de piele se efectuează o incizie la piele la nivelul rădăcinii părului, pe toată lungimea frunţii. Numai dacă se doreşte în mod intenţionat să se crească diametrul vertical al frunţii (la persoanele cu părul jos implantat) incizia se va realiza la nivelul scalpului, la o distanţă care depinde de excesul de piele şi lungimea care se doreşte a se adăuga la pielea frunţii. Se disecă toată pielea frontală până la nivelul rebordului orbitar, se secţionează muşchii corugatori, depresor supercili şi procerus, se suturează (prin interior) sprâncenele în poziţia dorită, după care se apreciază intraoperator excesul de piele care va fi îndepărtat (de regulă între 1-2 cm, mai mult în porţiunile laterale). Se refixează pielea la os inclusiv la acest nivel, după care se suturează muşchiul frontal şi pielea.
Rezultatul obţinut este deschiderea unghiului extern al orbitei, dispariţia ridurilor verticale (dintre sprâncene) şi orizontale ale frunţii, redefinirea curburilor delicate ale scheletului osos (caracteristic unei frunţi tinere), toate contribuind la redefinirea armonioasă, estetică, a conturului frontal.
Complicaţiile care pot apărea sunt cele legate de tipul de anestezie folosit, precum şi complicaţii legate de vindecarea plăgilor. În general sunt rare, se previn prin folosirea unor tehnici anestezice şi chirurgicale riguroase şi prin urmărea cu stricteţe a sfaturilor pre şi postoperatorii. Există riscul poziţionării asimetrice a sprâncenelor, dar de regulă aceasta se apreciază şi se corectează dacă este nevoie intraoperator, înaintea încheierii intervenţiei chirurgicale.
Postoperator, perioada de recuperare este relativ scurtă, de aproximativ 5 zile, cu dispariţia completă a vânătăilor până la maximum 21 de zile. Cu excepţia acestui impediment, pacientul îşi poate relua activitatea obişnuită după 3-4 zile de la operaţie.
Liftingul mediofacial
Porţiunea centrală a feţei (cuprinsă între pleoapa inferioară, pomeţi şi colţurile buzelor) reprezintă zona cea mai evidentă a feţei şi poate cea mai afectată de procesul de îmbătrânire. Odată cu slăbirea elementelor anatomice de legătură între piele şi straturile musculare profunde are loc o „migrare” a micilor depozite de grăsime din poziţia lor normală spre o poziţie inferioară (caudală).
Astfel se formează „pungile” de sub ochi, ca urmare a deplasării grăsimii de la nivelul pleoapei inferioare spre pomeţii obrajilor, fără însă ca aceasta să ajungă cu adevărat la acest nivel. În urma sa, la nivelul pleoapei rămase fără grăsimea sa naturală, se formează sau se adâncesc bine-cunoscutele şanţuri de sub ochi, iar imediat sub acestea apar „pungile de sub ochi”. Grăsimea de la nivelul pomeţilor migrează şi acesta spre mandibulă, apăsând şi accentuând şi mai tare şanţurile dintre nas şi obraji şi dintre buze şi obraji. Uneori, la persoanele mai în vârstă, grăsimea obrajilor poate migra până la nivelul marginii mandibulei, evidenţiindu-se de o parte şi alta a bărbiei.
De cele mai multe ori, acest proces de „coborâre” a ţesuturilor feţei este însoţit şi de o atrofiere (reducere) a ţesutului adipos (care determină aspectul întins, tânăr al feţei). Împreună cu scăderea elasticităţii pielii, aceasta duce la apariţia pielii în exces.
Liftingul mediofacial reprezintă metoda prin care ţesuturile deplasate din poziţia lor normală sunt repoziţionate, iar excesul de piele este îndepărtat.
Pentru realizarea acestui lucru, şi anume rejuvenarea chirurgicală a regiunii centrale a feţei, este nevoie ca ţesuturile să fie tracţionate în direcţia inversă faţă de cea în care s-au deplasat, adică de jos în sus. Este greşit a încerca corectarea aspectului zonei centrale a feţei prin tracţiunea ţesuturilor spre laterală (ca în cazul liftingului porţiunii inferioare a feţei şi a regiunii gâtului). Acest lucru nu numai că nu este opusul deplasării ţesuturilor, dar determina deplasarea anormală spre laterală a diverselor elemente ale feţei, ducând de exemplu la lărgirea bazei nasului, a colţurilor buzelor, tracţionarea colţurilor ochilor cu aspect anormal de „chinez” sau de „gură lată”.
Liftingul mediofacial poate fi folosit fie doar pentru repoziţionarea ţesuturilor, fie poate fi combinat cu excizia excesului de piele, atunci când acesta depăşeşte 4-5 mm la nivelul pleoapei inferioare. De cele mai multe ori este confundat cu blefaroplastia pleoapei inferioare, însă acesta se adresează strict regiunii periorbitare inferioare.
Intervenţia presupune efectuarea unei incizii (tăieturi) la 2-3 mm sub marginea genelor de la nivelul pleoapei inferioare. Se disecă ţesuturile de sub piele până în porţiunea cea mai de jos a obrajilor şi se fixează grăsimea în poziţia ei normală, la nivelul pomeţilor şi la nivelul pleoapei de jos. Pentru o mai bună fixare a ţesuturilor de la nivelul pleoapei de jos se poate realiza şi întărirea sistemelor de legătură care fixează pleoapa inferioară la marginea laterală a orbitei (procedură cunoscută sub denumirea de cantoplastie).
După ce se realizează ascensionarea structurilor subcutanate şi fixarea acestora, se apreciază excesul de piele existent, care se îndepărtează ca o semilună. Se suturează pielea cu fire resorbabile sau neresorbabile, în funcţie de tipul de cicatrizare apreciat al fiecărui pacient. Dacă în cadrul acestei proceduri nu se consideră necesară excizarea tegumentului în exces (ci doar repoziţionarea ţesutului subcutanat), incizia se poate realiza şi pe faţa dinspre globul ocular al pleoapei inferioare (transconjunctival), intervenţia chirurgicală nedeterminând astfel nici un fel de cicatrice vizibilă.
Postoperator, zona operată şi zonele de sub aceasta (uneori inclusiv partea superioară a gâtului) se vor umfla progresiv, cu un maxim în zilele 3-5, după care se dezumflă complet până la 14 zile. De cele mai multe ori apar echimoze (vânătăi), care însoţesc edemul, şi se resorb complet în maximum 3 săptămâni. Durerea postoperatorie este moderată, se resimte în primele 3 zile, dar de regulă este bine controlată prin medicaţie antalgică şi antiinflamatorie. Cu amendamentul prezenţei edemului şi a echimozelor, pacientul îşi poate relua activitatea după ziua 3-4 postoperator.
Aspectul final se apreciază în general la 2-3 luni de la intervenţie, după resorbţia completă a edemului.
Liftingul facial clasic
Liftingul facial clasic – Cea mai cunoscută formă de lifting facial, liftingul facial clasic, se adresează excesului de piele de la nivelul părţilor laterale a obrajilor şi porţiunii mandibulare a feţei. În cadrul acestei proceduri se poate realiza şi repoziţionarea ţesuturilor subadiacente pielii – sistemul musculoaponevrotic superficial (SMAS) de la nivelul regiunii centrale a feţei.
Intervenţia chirurgicală se realizează prin efectuarea unei incizii care poate porni fie de la nivelul regiunii temporale a pielii scalpului (pielea cu păr de deasupra urechilor), fie doar din spatele urechii. Incizia înconjoară urechea şi se prelungeşte şi înaintea acesteia, fiind însă ascunsă de tragus. După ce se separă pielea de structurile profunde de la nivelul urechii până în porţiunea centrală a feţei, se realizează ascensionarea şi refixarea la structurile osoase (arcada zigomatică etc.) a ţesuturilor care au rol în conturarea obrazului şi menţinerea pielii în poziţie ridicată (SMAS). Excesul de piele este excizat prin tracţiune spre lateral şi în spate, iar pielea este cusută în noua poziţie.
Deşi aparent de-a dreptul înfricoşătoare, intervenţia chirurgicală este relativ simplă, necesitând însă precizie şi migală.
Postoperator urmează o perioadă de recuperare similară cu celelalte forme de lifting facial.
Complicaţiile sunt de cele mai multe ori teoretice, în condiţiile respectării unei tehnici chirurgicale riguroase, în condiţii de asepsie şi cu respectarea cu stricteţe de către pacient a recomandărilor postoperatorii.
Liftingul cervical
Liftingul cervical se poate realiza împreună cu liftingul facial clasic, sau ca procedură în sine, simplu sau combinat cu liposucţie. Se adresează excesului de piele şi/sau grăsime de la nivelul feţei anterioare a gâtului. Incizia este similară cu cea descrisă la liftingul facial clasic. După ce se realizează „separarea” pielii de pe straturile profunde, acestea sunt repoziţionate şi fixate într-o poziţie anatomic normală. Pielea este tracţionată superior, lateral şi în spate, îndepărtându-se excesul, şi se suturează. În cazul în care se consideră că la nivelul bărbiei există un volum prea mare de grăsime, intervenţia începe prin liposucţia acesteia cu ajutorul unei canule, similar cu liposucţia celorlalte zone ale organismului.
În marea majoritate a cazurilor, liftingul cervical este completat de repoziţionarea benzilor de platisma (muşchi subţire care tapetează pe toată lăţimea faţa anterioară a gâtului). Printr-o incizie minimă efectuată în şanţul de sub mandibulă se evidenţiază marginea anterioară a muşchiului, care ulterior se pune în evidenţă pe toată lăţimea sa, dinspre zona centrală spre părţile laterale. Cele două porţiuni laterale ale muşchiului se suturează pe linia mediană şi împreună se reancorează la osul hioid (os al gâtului). Resutura şi reancorarea platismei permite refacerea unghiului delicat şi ferm al gâtului, efectul obţinut fiind de durată. În absenţa reancorării platismei, simpla tracţionare laterală şi excizia pielii în exces va permite un rezultat evident favorabil, dar de scurtă durată (sub un an de la intervenţie).
Postoperator, se recomandă purtarea unui pansament uşor compresiv, sub forma unui guler, pentru 14 zile. Edemul şi echimozele se diminuă progresiv până la dispariţia completă la 14-21 de zile.
În funcţie de amploarea intervenţiei chirurgicale preconizate, liftingul facial se poate realiza în condiţii de anestezie locală şi sedare intravenoasă sau anestezie generală. Recuperarea postanestezică este în general de scurtă durată.
Rezultatele liftingului facial sunt în general de lungă durată. Deşi nu anihilează procesul natural de îmbătrânire a feţei; totuşi liftingul facial, însoţit sau nu de augmentare ţesuturi (grefă de grăsime etc.), realizează reconturarea profilului facial. Atfel, oferă acestuia un aspect armonios, luminos, revitalizat.
În general se consideră că efectele benefice ale liftingului facial se menţin pentru o perioadă de 10 ani, dar această perioadă de timp este variabilă în funcţie de particularităţile fiecărui pacient.