„Nimic nu se compara cu fericirea care imi inunda sufletul cand un copil internat cu un diagnostic grav este externat, cand o operatie de zeci de ore chinuitoare se termina cu succes si stii clar ca el, puiul mic care inca nu s-a trezit din anestezie va fi bine. Stai cu sufletul la gura pana cand il auzi scancind si il duci in bratele intinse ale mamei. Nimic nu se compara cu munca intr-un spital de copii. Intr-un spital de copii din Romania. Pentru ca pentru noi nu este o munca. Este intreaga noastra viata. Zi de zi, minut cu minut, raman conectata cu el, micul puiut, ieri fericit si nevinovat, azi tintuit in patul de ATI. Mintea mea refuza cu obstinenta orice infrangere. El sau ea, trebuie sa fie salvat! Trebuie sa-l fac bine! Trebuie sa-l dau mamei sale inapoi sanatos, asa cum era ieri!

Un spital de copii este Raiul si Iadul intr-un singur loc. Va multumesc voua, LaPrimulBebe pentru ca existati, pentru ca sunteti alaturi de noi, pentru ca faceti cunoscuta fericirea si nenorocirile noastre. Multumesc ca adunati toate aceste mame minunate alaturi de noi, ca impreuna sa putem impartasi fericirea. Fericirea de a trai.” (Dr. Sidonia Susanu)

#InMemoriamNati #CampanieUmanitară #LaPrimulBebe

Animalele au primit drepturi înaintea copiilor! În iarna anului 1641 au intrat în codul legal din America două secțiuni prin care se interziceau actele de tiranie și de cruzime împotriva animalelor din gospodării. De-abia după 300 de ani, în toamna lui 1924, pe vremea când mulți dintre bunicii noștri se nășteau, a fost adoptat de către Liga Națiunilor (Națiunile Unite de mai târziu), primul act internațional de drepturi ale copilului. Numit Declarația drepturilor copilului, acest act oferea copiilor drepturi specifice, iar părinților lor obligații.

Copiii au fost, și încă sunt, ultimii pe aproape orice listă. De aceea drepturile, fondurile, atenția lumii și a noastră, a oamenilor de rând, îndreptate spre copii, sunt lăsate de cele mai multe ori la urmă.
Acolo, în salonul de terapie intensivă, i-am atins mânuțele arse în totalitate și cicatrizate și i-am spus cât de frumos s-au vindecat. Am blocat inima la văzul mânuței strâmbe, aceea care îi va rămâne așa pentru totdeauna, și i-am povestit despre ochii lui. Despre cum seamănă cu două steluțe și cum îi arată tot sufletul, de fiecare dată când râde.
A râs din nou și eu i-am strâns mănuța într-a mea. Să fi avut doi ani peste vârsta fetiței mele, adică vreo 6. Fiecare mângâiere peste cicatricile adânci m-a dus cu gândul la arsura de nici 1 cm pe care o căpătasem de la fierul de călcat cu câteva săptămâni în urmă. Încă mă durea și știu cât m-am văitat zilele acelea. Iar el, un copil atât de mic, avea 30% din corp ars.

„Suntem foarte rezervați cu șansele bebelușului”, ne-au șoptit medicii în următorul salon, „s-a născut cu o malformație cardiacă și facem tot ce putem pentru el”. O mamă nedormită, cu o bluză de trening bleumarin, îl mângâia pe bebe pe mânuță. Nu s-a oprit ore în șir. La finalul vizitei noastre în acest spital am văzut-o cum încă îi mângâia mânuțele. Ne-au spus medicii că așa îl mângâie de când a fost adus pe secție, de patru săptămâni.
„Accident de mașină, din nefericire cu un tir”, accident care i-a smuls băiețelului din următorul salon piciorul. Din fericire, piciorul a fost pus la loc, dar durerile, emoțiile, recuperarea vor lua mult timp. Alți ochi care vorbesc despre durere.

În următorul salon, o fetiță de nici 3 anișori, cu tot spatele ars, plângea neconsolat. Mama îi ștergea lacrimile continuu. Am simțit cum fiecare lacrimă a copilului ei o scufunda în vinovăție. Vinovăția clipei blestemate în care nu și-a văzut copila între picioare, s-a împiedicat și a scăpat ibricul cu apă clocotită tocmai ridicat de pe foc, pe spatele ei. O secundă blestemată, doar de atât a fost nevoie!

O fetiță frumoasă, de 14 ani, diagnosticată cu o tumoră pe creier inoperabilă, stă în spital din luna februarie și se luptă pentru o șansă la chimioterapie. Din păcate, acum nu mai vorbește. Am primit o poză cu Iarina și cu picturile sale de la mama ei, spunând că ne cunoaște si vrea și ea să facă parte din povestea campaniei.
„Vă cunosc”, mi-a șoptit și mama din următorul salon. “Sunt în grup, m-a ajutat de atâtea ori de când am născut.” Fetița ei de nici un anișor, cu dinți de iepuraș și păr ciufulit, a râs de la începutul și până la sfârșitul scurtei vizite. Boala fluturelui, aceea în care pentru tot restul vieții pielea i se va rupe la orice atingeri fine, formându-se noi și noi răni. Ne-am îmbrățișat, am ieșit. Mamele noastre sunt peste tot, mi-am spus. Din păcate.
Băiețel de 1 an și 2 luni, a “furat” de pe masa unde se pregătea salata boeuf o bucățică de pui. Bucățică care din păcate avea un os în ea, os blocat în trahee. Cu foarte mare dificultate a fost îndepărtată și băiețelul spitalizat în ATI pentru mai multe zile. Obiectele și mâncarea aspirată de cei mici pun mari probleme medicilor, deoarece de cele mai multe ori sunt foarte greu de extras.

Ochi albaștri ca cerul, pielea prea albă, buze roz. Un băiețel frumos tare, de cinci anișori. Lacrimi multe, striga după mami. Incendiu. Un cărbune căzut din sobă pe un covor de joacă din plastic s-a aprins ca o torță. Focul i-a răpit sora mai mică pentru totdeauna. Același foc i-a trimis tatăl, ce a încercat să își salveze copiii, de urgență în străinătate cu foarte slabe șanse. Ajuns pe secție, nici micuțului nu i s-au dat multe șanse de supraviețuire. Medicul chirurg de aici, o femeie cu cea mai liniștită voce din lume, i-a curățat plămânii fără încetare, fără să vrea să se lase bătută, fără instrumentele potrivite dimensiunii lui. A reușit acolo unde nimeni nu credea că se poate și în ziua vizitei noastre urma să fie externat. Am ieșit din salon repede, nu era loc de noi. Doar medicul a zăbovit încă puțin pentru că „a simțit că mama este mai tristă decât ieri”. Era. Nu știa cum să îi spună copilului că sora lui nu mai vine acasă niciodată, și poate că nici tatăl.

La ușa salonului am reîntâlnit-o pe Casandra, colega noastră care a mers să ia câteva cadre în secția de chirurgie, în timpul unei operații. Era galbenă la față și cu lacrimi în ochi. Ne-a spus că niciodată, atât cât va trăi, nu va uita mirosul de „carne arsă”. Oana, cealaltă colegă a noastră și mama unui bebeluș de puține luni, lăsat acasă pentru această vizită, a închis ochii de multe ori. Ziua petrecută în acest spital a fost prea mult pentru noi. Pentru noi toate, mame obișnuite ca voi.
Acum trei ani, Nati a ajuns pe secția de terapie intensivă cu insuficiență renală acută, dată de o infecție fulminantă. Timp de 72 de ore în această secție s-au încercat toate terapiile de salvare posibile, inclusiv dializă convențională. Dacă acum trei ani pe secție ar fi existat un aparat de dializă continuă-hemodiafiltrare pediatric, medicii spun că ar fi avut toate șansele să nu îi privească mama în ochi și să îi spună că Nati nu a supraviețuit.

Mama lui Nati, în toată durerea nepământească, s-a întors în secție și le-a mulțumit medicilor că au făcut tot ce au putut pentru fetița ei. Și astăzi, medicul care a sperat până la final că va câștiga această luptă, are în ochi lacrimi când ne povestește și ne arată poza micuței.
Nu a putut-o salva, dar pierderea lui Nati a înfuriat-o. Atât de tare încât și-a promis că va face tot ce ține de ea ca pentru acești copii, ajunși pe secțiile ei, să nu mai existe moarte cauzată de lipsa unui aparat adecvat vârstei lor.

Nati a pierdut lupta cu viața, dar a adus în tot întunericul sfârșitului ei și multă lumină. Din păcate nu pentru ea, ci pentru miile de copii care astăzi, și de astăzi încolo, vor avea șansele pe care ea nu le-a avut.
Pentru Nati și pentru fiecare copil care a pierdut lupta pentru supraviețuire, vom numi această campanie: #InMemoriamNati
Am petrecut o zi întreagă alături de echipa de medici din acest spital. Medici care ne-au prezentat o zi obișnuită pentru ei, însă necunoscută și dureroasă pentru noi. O zi întreagă în care să ne arate spitalul, în care să ne explice pe îndelete, în care să trecem prin zeci de cazuri pe secții și apoi prin zeci de cazuri într-o amplă prezentare, în care să înțelegem ce face fiecare aparat.
Au chemat experți în aparatură medicală ca să ne explice cum campania noastră umanitară poate să dea șansa la viață unor mii de copii, în fiecare an de acum încolo.
Au fost chemați profesori universitari din alte spitale, care folosesc aparatură similară, dar pentru adulți, ca să ne explice și ei ce aport la creșterea șanselor la viață are o asemenea aparatură.
Am găsit în acest spital de urgență pentru copii cea mai unită echipă pe care am întâlnit-o în 10 ani de activitate LaPrimulBebe. Bărbați, femei, medici tineri, dar și medici cu experiență de o viață, mânați de același scop comun: să nu le mai moară copiii în brațe pentru că nu au aparatură salvatoare, deși ea se află la doar o sumă de bani distanță.
Acești oameni și-au unit forțele și fac tot ce pot pentru siguranța pacienților lor, copiii noștri. Din ziua în care am fost în acest spital, noi ca echipă sperăm și ne dorim să mai vedem și în alte colțuri de țară nivelul de dedicare pe care l-am văzut acolo, măcar o dată în viața noastră.

La Spitalului de Urgență pentru Copii “Sfânta Maria” din Iași, pentru că despre el este vorba în această campanie, ajung în regim de urgență cele mai grave cazuri din Iași și din celelalte 7 județe ale Moldovei. Mai mult decât atât, pentru că medicii din acest spital își asumă intervenții în cazuri foarte grave, pe care spitale din alte județe le refuză, ajung aici cazuri din toată țara, nu doar din Moldova. Ardealul, Banatul, Muntenia, Oltenia, dar și Bucureștiul trimit aici copii.
Numărul mare de cazuri ajunse aici și diversitatea diagnosticelor au impus crearea de secții cu profiluri unice în toată regiunea (cardiologie, neurologie, hematologie, oncologie, neurochirurgie, chirurgie plastică și reconstructivă), deservite de medici cu dublă specializare sau competență.

În campania umanitară de primăvară LaPrimulBebe ne unim forțele pentru secția ATI a Spitalului de Urgență pentru copii din Iași, în care în 2019 au fost internați 23.692 de copii, dintre care 33% au venit din alte județe. Din totalul copiilor internați, peste 52% au necesitat manevre de terapie intensivă și anestezice.
În următoarele 6 zile ne propunem să strângem 340.000 Euro, bani cu care să dotăm spitalul cu aparatură care să ajute la salvarea vieților cât mai multor copii. Aparatură care va face diferența dintre viață și moarte pentru aceștia, mulți ani de acum înainte. Aparatură care reduce eroarea umană și dă șansa medicilor să intervină la timp și eficient pentru salvarea micuților noștri.

Dacă reușim să strângem această sumă, vom dota secția de ATI cu:

• STAȚII DE INJECTOMATE/INFUSIOMATE cu ajutorul cărora medicii vor putea administra mult mai precis medicamentele și perfuziile micuților pacienți, lucru esențial mai ales la copiii care au nevoie să primească cantități precise de substanțe, în acord cu greutatea și diagnosticul lor. Aici un 0,001 mg de substanță poate face toată diferența din lume. Pompele diminuează multe riscuri: riscul de refulare a medicamentelor, riscul de amestecare a substanțelor, riscul de oprire a perfuziilor prin alarme false.

• TURN COMPLET PENTRU INTUBAȚIE DIFICILĂ care ajută medicii să vadă plămânii pacienților, fie că este vorba de un nou-născut cu malformație sau de un copil cu arsură pulmonară, fie că trebuie să curețe zilnic plămânul unui copil cu pneumonie. Intubațiile în secțiile de urgență sunt la ordinea zilei, iar la intubațiile dificile lipsa aparaturii adecvate vârstei poate duce adesea la decesul micuților pacienți. Acest turn are o imensă utilitate pentru nou-născuții la care se va putea diagnostica cu exactitate tipul de malformație, la pacientul cu arsură pulmonară (zona Moldovei fiind bogată în cazuri de arsuri și incendii), în diagnosticul și tratamentul tuturor copiilor care au un risc anestezic crescut prin intubație și necesită diverse proceduri chirurgicale.

• TRUSA DE OSTEOSINTEZĂ (Fixarea fracturilor oaselor) pentru pacienții cu amputații de membre, malformații congenitale ale mâinilor și picioarelor, sechele ale traumatismelor și arsurilor cu ajutorul cărora medicii chirurgi vor putea reface integritatea membrelor sau vor reda calitatea vieții pacienților prin reconstrucții.
Și dacă cumva, printr-o minune (pe care ne-o dorim), ne rămân bani, am dori să achiziționăm și 24 de televizoare pentru saloanele în care copiii stau cu ochii pe pereții albi zile, săptămâni, iar unii luni întregi.
De multe ori ne uităm de pe margine la ce li se întâmplă altor mame și altor copii, mai apropiați, mai depărtați sau chiar necunoscuți, și răsuflăm ușurate în intimitatea casei noastre că nu suntem noi în locul lor. Și ne rugăm să nu fim vreodată.
Doar că noi, cele norocoase ale căror copii nu s-au născut cu o malformație, sau nu sunt suferinzi de boli grave, nu putem încă răsufla ușurate. Strângând în brațe, în spitalul din Iași, nu una, ci două mame LaPrimulBebe, am înțeles că accidente și boli se pot întâmpla oricui, oricând. Nu ni le dorim, ne rugăm să nu, dar nu știm niciodată ce ne va aduce ziua de mâine.
Atât timp cât alegem să trăim în țara aceasta, atât timp cât știm că nu se vor schimba lucruri peste noapte, atât timp cât există medici care fac totul ca să ne salveze copiii… poate, doar poate, putem să ne implicăm și noi.
Nu este nici treaba medicilor să facă rost de donații, de aparatură, de fonduri, de materiale de multe ori. Doar că mulți dintre ei aleg să o facă. Nici treaba noastră nu ar trebui să fie să renovăm sau să dotăm spitale. Putem însă trăi liniștiți cu acest gând, că nu e treaba noastră atunci când știm că am putea face ceva?
Diferența dintre viață și moarte, în cazul lui Nati a făcut-o lipsa unui aparat de dializă continuă, în cazul lui Andrei a unui aparat de oxigenare extracorporală, în cazul Mariei a unei pompe de nutriție performantă, iar în cazul Alinei a unui ventilator cu modul HFOV.
Am fi vrut să fie doar niște nume fictive, însă ele sunt nume reale, numele unora dintre copiii internați în ultimii trei ani în acest spital. Copii care au lăsat goale brațele mamelor lor. Și viețile.

Pentru Nati și pentru toți copiii și mamele care își duc propriul război în spitale, vă chemăm astăzi să strângem rândurile încă o dată.
Pentru că nimeni, nimeni pe lumea asta nu poate sta lângă un copil așa cum o face o mamă.
…………………
Poți dona pentru proiectul #InMemoriamNati în conturile:
Asociația La primul bebe, Cod fiscal 33915611 UniCredit Bank
Cont lei: RO59BACX0000001090724000
Cont eur: RO32BACX0000001090724001 (NU îl folosi dacă plătești in lei)
Pentru plata prin Paypal: donez@laprimulbebe.ro
Te poți implica și dacă știi o companie care vrea să sponsorizeze cu 20% din impozitul anual pe profit scriindu-ne la contact@laprimulbebe.ro.